Aspecte psihosociale in ingrijirea copilului cu diabet zaharat

25/11/2011 21:50

Aspecte psihosociale in ingrijirea copilului cu diabet zaharat


01.06.2007, 01:00

Afisari 2,719

Articol preluat din Revista Acta Medica Transilvanica pentru sectiunea EMC pediatrie, luna iunie 2007.https://www.emcb.ro/article.php?story=20051209175238186

LUMINIŢA BELDEAN, CARMEN NARCISA NATEA (Universitatea “Lucian Blaga” Sibiu

Îngrijirea copilului cu diabet zaharat pune probleme particulare personalului medical. Managementul bolii implică atât copilul cât şi familia acestuia. În lucrare sunt discutate aspecte legate de stress, adaptare, nevoi de informare şi educaţie în diabetul zaharat al copilului. Sunt menţionate particularităţi legate de vârsta copilului, sunt analizate reacţiile părinţilor.

Autoadministrarea bolii este cheia controlului diabetului zaharat. Este important ca pacientul sau familia să fie capabili de a face schimbări la timp şi de a nu aştepta până la următoarea vizită la medic, acest lucru oferind familiei sentimentul că au control asupra bolii. Psihologic, acest lucru ajută membrii familiei să se simtă folositori. A fi în stare să aprecieze obiectiv starea copilului şi valorile parametrilor biologici măsuraţi, oferă copilului suport. Cu cât copiii cresc şi îşi asumă din ce în ce mai multă responsabilitate în managementul bolii, ei dezvoltă încredere în posibilitatea lor de a controla boala şi au mai multă încredere în ei înşişi. Ei învaţă să răspundă bolii şi să facă interpretări mult mai precise şi astfel devin capabili sa-şi autoadministreze boala când vor deveni adulţi. Copiii trebuie ajutaţi să preia progresiv responsabilităţile legate de boală.

Copilul şi suportul familial
Atât copilul, cât şi părinţii şi alţi membrii ai familiei în care s-a diagnosticat un caz nou cu diabet zaharat experimentează variate răspunsuri emoţionale. Faza acută este scurtă dar poate crea frică şi sentimente de frustrare. Ameninţarea complicaţiilor şi a morţii este prezentă mereu, precum şi grija continuă legată de resursele emoţionale ale copilului.

Anumite probleme pot apărea ca rezultat al experienţelor trecute legate de boală. O reacţie severă la insulină este o experienţă ce contribuie la frica legată de repetarea acesteia. O dată ce părinţii observă o criză de hipoglicemie sau copilul are o astfel de criză în public, dorinţa de a-şi menţine un control mai bun se întăreşte. Ei trebuie să înţeleagă cum să prevină problemele şi cum să se ocupe de ele cu calm atunci când acestea apar, şi totodată, trebuie să înţeleagă fiziologia organismului, mecanismul bolii, şi complicaţiile ce pot apare. Copiii de obicei se adaptează repede la problemele legate de boală. În cazul preşcolarilor, injecţiile cu insulină şi testarea glucozei pot fi dificile la început. Totuşi, ei acceptă procedurile în special când părinţii tratează aceste probleme ca o rutină zilnică. După injecţie, timpul petrecut împreună citind, vorbind sau desfăşurând o altă activitate plăcută, îi face pe copii să accepte aceste injecţii.

Copiii de vârstă şcolară până la adolescenţă acceptă mai uşor situaţia. Ei pot înţelege conceptele de bază legate de boală şi tratamentul său. Ei pot să îşi testeze glucoza şi urina, să recunoască alimentele permise, să-şi facă injecţii, să-şi noteze înregistrările şi să distingă între sentimentele de frică şi hipoglicemie. Ei înţeleg cum să recunoască, să prevină şi să trateze hipoglicemia. Totuşi, ei tot au nevoie de implicarea părinţilor.

Motivaţia de aderare la un regim este dificilă. Un copil mai mare sau un părinte poate negocia o zi liberă când responsabilitatea testării şi înregistrării glucozei este delegată altcuiva.

Adolescenţii par să aibă mari dificultăţi în adaptare. Adolescenţa este o perioadă când apare mult stres legat de perfecţiune şi asemănarea cu ceilalţi şi nu contează ce spun alţii. Având diabet este diferit. Unii adolescenţi sunt mult mai supăraţi că nu au posibilitatea de a mânca o ciocolată, ci treebuie să accepte injecţii, diete şi alte aspecte ale bolii. Dacă la această vârstă copiii pot accepta aceste diferenţe ca o parte a vieţii, atunci, cu ajutorul părinţilor, ei se pot adapta mai bine la boală.

Problemele acceptării bolii sunt dificile în mod deosebit pentru persoanele tinere a căror boală a fost diagnosticată în timpul adolescenţei. Refuzul este exprimat câteodată prin omiterea insulinei, neefectuarea testelor, dieta incorectă. Acest refuz se diminuează de obicei în perioada în care adolescentul cu diabet zaharat începe să se simtă competent în raport cu nevoile de tratament. Diabetul îi face pe adolescenţi diferiţi; boala pune accent pe vulnerabilitate şi imperfecţiune când căutarea identităţii este obiectivul cel mai important. De obicei este dificil pentru adolescent să ştie ce să spună prietenilor.

Campingul şi alte activităţi speciale destinate persoanelor cu diabet sunt foarte folositoare. În taberele de diabet copiii învaţă faptul că ei nu sunt singuri. Ca o consecinţă, ei devin mult mai independenţi şi plini de resurse în taberele de nediabetici în special dacă au avut experienţă în taberele de diabetici. Informaţiile folositoare despre asemenea tabere şi organizaţii pot fi obţinute de la organizaţia de profil, cabinete de specialitate.

Pubertatea este asociată cu scăderea sensibilităţii la insulină care normal ar fi compensată cu o creştere a secreţiei de insulină. Specialiştii trebuie să anticipeze că pacienţii la pubertate vor avea mai multe dificultăţi în menţinerea controlului glicemiei. Dozele de insulină trebuie mărite foarte mult. Pacienţii trebuie să fie învăţaţi să-şi suplimenteze singuri doza de insulină (de la 5 la 10% din doza zilnică) când nivelul glucozei din sânge este crescut. Folosirea insulinei suplimentare este preferată interzicerii mâncării în cazul adolescenţilor (Rogers, 1992).

Bolile de nutriţie, ca bulimia sau anorexia nervoasă, la tinerii cu diabet zaharat tip 1 cauzează probleme de sănătate serioase. Asistenta medicală trebuie să cunoască date despre istoricul greutăţii, grăsimile din dietă, restricţia excesivă de calorii şi hipoglicemia neexplicată. Mai mult, manipularea insulinei sau omiterea ei a fost identificată ca o modalitate de scădere a greutăţii folosită de unele adolescente femei.

Dacă dozele neadecvate de insulină se administrează frecvent, ele pot reprezenta o modalitate de căutare a atenţiei; în anumite cazuri, ele pot apărea ca o metodă subconştientă de sinucidere. Cantitatea excesivă de mâncare duce la obezitate care de altfel poate reprezenta o dorinţă de moarte subconştientă. Consultarea unui psihiatru este necesară când tendinţele de sinucidere sunt amplificate de diabet.

Reinternările sunt deseori legate de controlul slab al bolii deşi este de asemenea posibil ca ele să fie indirect legate de necooperare şi este de asemenea o metodă de a evita presiunile cauzate de familie şi de prieteni. Spitalul poate reprezenta un mediu liniştit şi fără stres. Este necesară aflarea cauzei reale a decmpensării frecvente. Ea poate fi legată de un control slab al bolii şi de nevoia de suport a familiei. Evaluarea trebuie să se bazeze pe posibilităţile de adaptare fiziologică şi psihologică a copilului şi a familiei.

Părinţii
Părinţii dezvoltă un sentiment de vină când au un copil cu boală cronică în mod special cele cu componentă ereditară. Ei reacţionează diferit la aceste sentimente. Unii părinţi pot deveni prea protectori, iar alţii neglijenţi. Aceşti părinţi se condamnă pentru această boală conştient şi subconştient. Ei trebuie ajutaţi să realizeze prin educaţie şi consiliere că nu puteau face nimic pentru a preveni această boală şi că nu este vina lor chiar dacă factorii de mediu sau ereditari au contribuit la dezvoltarea bolii.

Părinţii care sunt prea protectori suferă de sentimentul de vinovăţie, cât şi de frica de necunoscut. Prin acest fel de comportament ei îşi justifică propriile nevoi; de exemplu: “Dacă îmi păzezc mereu copilul nimic mai rău decât diabetul nu se poate întâmpla….am de gând să îmi supraveghez copilul în fiecare minut ca nimic rău să nu i se întâmple”. Acest părinte va deveni cel ce va împiedica creşterea, dezvoltarea şi maturizarea copilului.

Părinţii neglijenţi au o altă problemă. Acest răspuns apare ca urmare a unui mecanism dezvoltat să blocheze sentimentele care provoacă durere şi permite eliberarea de sentimentele de vină: “Aceasta este boala ta. Eu nu am nici o responsabilitate cu privire la această boală; aşadar dacă ceva rău ţi se întâmplă ca urmare a acestei boli, nu este vina mea”. Părinţii neglijenţi acordă copilului întreaga responsabilitate înainte ca aceştia să devină suficient de maturi să accepte acest rol.

Părinţii speriaţi privesc boala ca o modalitate de a-şi ţine copiii legaţi de ei. În cazul în care copiii devin independenţi, aşa cum se întâmplă în tabere, părinţii se simt ameninţaţi şi îi pun obstacole în faţa căii către independenţă. Problemele răspunsului părinţilor reprezintă o provocare pentru personalul medical.

Copiii care sunt destul de maturi pot fi văzuţi singuri de către specialişti, dar părinţii nu trebuie să se simtă lăsaţi pe dinafară. Trebuie acordat un timp special pentru copil şi apoi pentru părinţi pentru a le afla nevoile. Ei trebuie să fie incluşi în programe speciale pentru a fi ţinuţi în pas cu nevoile copilului, să participe la îngrijirea copilului şi să le ofere oportunitatea să-şi exprime propriile lor sentimente cu privire la nevoile copilului.



| chestionar emc |



BIBLIOGRAFIE

1. Bartlett E: The stepped approach to patient education, Diabetes Educator 14(2):130-135, 1988.

2. Henderson G: The psychosocial treatment of recurrent diabetic ketoacidosis: an interdis ciplinary team approach, Diabetes Educator 17(2):119-123, 1991.

3. Wiklund I and others: A new self-assessment questionnaire to measure wellbeing

4. in chil dren, particularly those of short stature, Qual Life Res 3(6):449-455, 1994.

5. Living with diabetes: perceptions of well-being, Res Nurs Health 13(4):255-262, 1990.

6. - Thernlund GM and others: Psychological stress and the onset of IDDM in children, Di abetes Care 18 (10): 1323-1329, 1995. "Vogiatzi MG and others: -

7. Anderson B and others: Parental involvement in diabetes management tasks: relationships to blood glucose monitoring adherence and metabolic control in young adolescents with insulin-dependent diabetes mellitus, J Pedi atr 130 (2) :257-265, 1997.

8. Dashiff CJ: Parents perceptions of diabetes in adolescent daughters and its impact on the family, J Pediatr Nurs 8(6):361-369, 1993.

9. - Faulkner MS: Family responses to children with diabetes and their influence on self-care, PediatrNurs ll(2):82-93, 1996.

10. Thernlund G and others: Psychological reac tions at the onset of insulin-dependent dia betes mellitus in children and later adjust ment and metabolic control, Acta Paediatr 85(8):947-953, 1996.

11. LR Tsutskiirdze, RB Kurashvili, MG Khelashvili, Severitz of depression in pacients with tzpe 1 and type 2 diabets and its relation to the level of glicemia control and anti-depressive therapy, Endocrine abstract, 8th European Congress of Endocrinology, Glasgow 2006